Cristina Winters
„Scrisul e desenul meu”, spune ea într-unul din primele poeme ale volumului. De un deceniu, Cristina Winters transformă viața de zi cu zi într-un jurnal poetic despre iubire, pierdere și acasă.
Cristina Winters predă, educă, spune și scrie povești — exact ceea ce i-a cerut bunica ei, fostă directoare de școală, să facă. E profesoară de meserie și poetă din nevoie: scrisul a fost dintotdeauna felul ei de a pune ordine în emoții care, altfel, ar fi rămas de nenumit.
De un deceniu scrie poeme datate ca niște însemnări de jurnal — despre iubiri care rămân și iubiri care pleacă, despre o mamă, o bunică și un frate, despre un copil crescut prea repede pentru vârsta lui, și despre o femeie care învață, poem cu poem, să se numească pe sine altfel decât prin rolurile pe care le joacă pentru ceilalți.
Scrie despre viața departe de casă — despre „Țara-surogat”, cum o numește în versuri, și despre „Orașul-zăpadă”, locul de care nu a reușit niciodată cu adevărat să se despartă. Poemele ei circulă între română și engleză, pentru că, spune ea, „am nevoie să scriu asta în mai multe limbi în același timp”.
Citește poemele ei →„Cine nu o cunoaște pe Bunica,— din poemul „Bunica”, decembrie 2021
Nu știe că eu fac exact ce mi-a cerut ea:
Predau, educ, spun și scriu povești.”
Un deceniu, în poeme
„Nu mi-a trecut prin cap să fiu ceea ce eram menită să fiu: Femeie. Femeie și nimic mai mult, pentru că restul vine oricum de la sine.”— din poemul „Ode to Whisky”
Prin poemele dedicate fratelui ei, Cristina scrie despre autism cu o sinceritate rară — nu ca despre o tragedie, ci ca despre o formă diferită, la fel de valoroasă, de a fi în lume.
„Fiecare copil cu autism are o luptă, iar lupta ta e victoria lui”, scrie ea în „Și dacă ai fi eu?” — unul dintre poemele care au ajuns să vorbească despre empatie unui public mult mai larg decât cel al cititorilor de poezie.
Ca profesoară, continuă zilnic ceea ce numește „moștenirea Bunicii”: să privească tinerii în ochi și să le spună că sunt talentați, că sunt frumoși și că pot.
„Nu am mai întrebat niciodată: ce-ar fi dacă aș fi eu, fratele meu? Pentru că, dacă aș fi făcut-o, aș fi plâns și nu m-aș mai fi oprit.”— din poemul „Și dacă ai fi eu?”, 2020
Înainte de poezie, a fost proza
Omul-de-artificii
Primul ei volum publicat — romanul unei copilării povestite prin porecle, despre un tată care apare și dispare, și despre o noapte în care artificiile ard doar o clipă.
Descoperă romanul →